O concepție greșită promovată de către dușmanii dreptății,
cei care nu citesc cu imparțialitate sursele istorice, dar repetă mereu vechea
propagandă, este acuzația falsă că islamul a fost răspândit prin forță.
Diferite versete din Coranul cel Nobil infirmă această calomnie josnică. Allah Preaînaltul
spune în Cartea Sa cel Glorioasă:
„Nu este silire la credință! Răzvedită este
deosebirea dintre Calea cea Dreaptă și rătăcire, iar acela care se leapădă de
Taghut (diavolii,
idolii și toate falsele divinități)
și crede în Allah, acela s-a prins de cea mai trainică toartă (Islamul),
care nu se sparge niciodată. Și Allah este As-Samīʻ (Cel care aude
toate), Al-ʻAlīm (Atoatecunoscătorul, Omniscientul).” [Surat Al-Baqara, 2:256]
Și El, Preaînaltul, spune:
„Și de-ar fi voit Domnul tău, toți cei de
pe Pământ ar fi crezut laolaltă! Și oare tu îi silești pe oameni ca să fie
credincioși?” [Surat Yunus, 10:99]
Și El, Cel Atotputernic, spune:
„Spune: «Adevărul vine de la Domnul vostru!
Cine voiește să creadă și cine voiește să nu creadă!» Noi am pregătit pentru nelegiuiți
un Foc ale cărui (flăcări) îi înconjoară din toate părțile, iar
atunci când vor cere ei ajutor, li se va veni lor în ajutor cu o apă ca fierul
topit, ce le va frige fețele. Cumplită băutură și cumplit sălaș!” [Surat Al-Kahf, 18:29]
Și Allah Cel Atoateștiutor spune:
„Iar de se vor întoarce ei, tu nu ești
dator decât cu propovăduirea limpede.” [Surat An-Nahl, 16:82]
Și El, Cel Milostiv, spune:
„Aşadar, sfătuieşte-i (şi aminteşte-le) pe ei (o, Mohammed), căci, cu adevărat, tu eşti numai un
sfătuitor (şi
cel care le aminteşte),~
Tu nu eşti stăpânitor (cel
care deţine controlul, conducător) peste
ei (adică nu îi poţi forţa
pe ei să creadă şi nu este niciun fel de silire în credinţă).” [Surat Al-Ghashiya, 88:21-22]
Și El, Preaînaltul, spune:
„Spune: «Supuneți-vă lui Allah și
supuneți-vă Trimisului Său!» Dacă ei se întorc, el răspunde doar pentru cele cu
care a fost însărcinat, iar vouă vă revine răspunderea pentru cele cu care ați
fost însărcinați. Iar de vă veți supune lui, veți fi călăuziți. Și nu-i revine
Trimisului decât transmiterea limpede (a Mesajului).”
[Surat An-Nur, 24:54]
Și El, Cel Atoateștiutor, spune:
„Și dacă vreunul dintre idolatri te roagă
să-i dai adăpost, dă-i lui adăpost, pentru ca el să audă vorbele lui Allah,
apoi ajută-l să ajungă la locul său de adăpost! Aceasta pentru că ei sunt un
neam care nu știu.” [Surat At-Tawba, 9:6]
Aceste și multe alte versete din Coran, alături de
învățăturile Tradiției Profetice, dovedesc clar faptul că nu este permisă în
religie niciun fel de constrângere; nimeni, niciodată nu poate fi forțat
împotriva voinței sale să se convertească la islam. Credința trebuie să vină
din cunoaștere și voința liberă, bazată pe convingerea fermă și din inimă,
urmată de cuvinte corecte și fapte bune.
Crezul Islamului, care este o declarație simplă, pe buze:
„LĀ ILĀHA ILLA ALLAH” (Nu există alt dumnezeu în afară de Allah)
nu este suficientă pentru confirmarea cuiva ca fiind credincios, însă, dacă
este spusă cu un sâmbure de credință, atunci imediat devine musulman, după cum menţionează
cu privire la beduinii care au susținut verbal, fără convingere fermă:
„Au zis arabii beduini: «Noi credem!» Spune:
«Voi nu credeți! Ci ziceți: „Noi suntem supuși!”, fiindcă nu a intrat credința
încă în inimile voastre! Și de veți arăta ascultare lui Allah și Trimisului
Său, voi nu veți pierde nimic din faptele voastre!» Allah este Al-Ghafūr (Atoateiertătorul), Ar-Rahīm (Cel Îndurător).” [Surat Al-Hujurat, 49:14]
Este cunoscut faptul că nimeni nu poate fi forțat să
schimbe ceea ce se află în adâncul inimii sale și că poate declara cu limba
ceea ce nu se crede cu adevărat, însă acesta nu este islamul și nici credința
islamică. Din această cauză, Allah a
spus următoarele despre cei care au fost siliți prin tortură să renunțe la
credința în islam:
„Aceia care nu cred în Allah, după ce au
crezut – afară de acela care este silit (să nu creadă), dar inima lui este netulburată întru credință – asupra
acelora care și-au deschis inima necredinței va veni mânie de la Allah și ei
vor avea parte de chin cumplit!” [Surat An-Nahl, 16:106]
Necredința apare prin deschiderea inimii spre a nu crede
de bunăvoie și, de aici pornind, omul începe să vorbească urât, să comită fapte
nelegiuite, răzvrătindu-se împotriva lui Allah și a Îndrumării revelate
Mesagerului (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!), devenind un
apostat după ce a fost musulman.
O altă acuzație, referitoare la cele de mai de sus, este aceea
că islamul a fost răspândit prin forța armelor și prin luptă. Este un fapt bine
stabilit că orice societate sau guvern, indiferent de felul acesteia, are
nevoie de o forță de protecție pentru apărarea adepților săi, conservarea
valorilor și răspândirea principiilor proprii, asigurarea aplicării corecte a
legilor, la fel și pentru punerea în aplicare a executării pedepselor legale
împotriva infractorilor și tuturor celor care se răzvrătesc împotriva
sistemului. Este relatat în Tradiția Profetului (Pacea și binecuvântarea lui
Allah fie asupra sa!):
„Cu adevărat, Allah Poruncește cu
autoritatea unui conducător, mai mult decât ceea ce El Poruncește cu Revelația
Divină, Coranul.” (adică mai mult prin executarea pedepselor juste, decât
prin „frica de Allah”, prin citirea Coranului) [Al-Hindi – Kanz Al-Ummal]
Să aruncăm o privire asupra primelor zile ale islamului,
asupra răspândirii sale uimitoare în întreaga lume și să analizăm adevărul
despre aceste acuzații în lumina informațiilor realității istorice. Trimisul
lui Allah (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!), după ce a fost
ales de către Allah să transmită Mesajul Său Divin, a rămas în orașul sacru,
Mecca, timp de treisprezece ani, chemându-i pe oamenii din tribul Quraiș și pe
cei ce vizitau orașul Mecca, la islam. El (Pacea şi binecuvântarea lui Allah
fie asupra sa!) a fost însărcinat cu transmiterea Mesajul revelațiilor
Coranului pe orice cale, confruntându-se cu acuzații false, calomnii,
persecuții, hărțuiri, boicoturi, atacuri și agresiuni fizice brutale din partea
poporului său. Toți cei care au crezut în el au suferit alături de el și,
deoarece lui încă nu i s-a poruncit de către Allah să se apare înarmat, de violenţe
și agresiuni, cei care l-au urmat au suferit cele mai dure forme de persecuții,
abţinându-se și aderând la perceptele de activitatea misionară pașnică de
răspândire a islamului. Mulți au fost torturați și câțiva au fost martirizați
pentru credința lor în islam. Aceste suflete curajoase poartă mărturie pentru
suferințele îndurate de cei care l-au urmat pe Profet (Pacea și binecuvântarea
lui Allah fie asupra sa!) în această perioadă de încercări severe. Profetul
(Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a alinat rănile
companionului său, Ammar ibn Yaser, și ale părinților lui (Allah să fie
mulțumit de ei!), care, în cele din urmă, au devenit primii martiri ai
islamului, prin cuvintele:
„Fii răbdătoare, o,
familie a lui Yaser! Paradisul va fi lăcașul vostru pentru totdeauna.” (Al-Hakim)
Profetul Mohammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie
asupra sa!) le-a permis companionilor săi (Allah să fie mulțumit de ei!), care
doreau să se salveze de această opresiune și tortură, să emigreze în Etiopia. Ei au căutat refugiu sub tutela
regelui – Najashi (Negus), care, în cele
din urmă, a acceptat islamul. Chiar și în aceste condiții cumplite, Allah Cel
Milostiv şi Înțelept i-a Poruncit Profetului Mohammed (Pacea și binecuvântarea
lui Allah fie asupra sa!) să fie răbdător și tolerant cu poporul său atunci
când transmite Mesajul. Există nenumărate exemple despre mila, generozitatea și
compasiunea lui enormă în fața acestor agresiuni și violente continue.
Profetul (Pacea și binecuvântarea lui
Allah fie asupra sa!) și companionii săi (Allah să fie mulțumit de ei!) au
rămas fermi în credința lor și în transmiterea Mesajului islamului, în
ascultarea Poruncilor lui Allah, urmând Îndemnul Său din Coranul cel Sfânt:
„Deci rabdă, așa cum au răbdat cei
statornici dintre Trimiși și nu cere să vină degrabă asupra lor! Și în Ziua
când vor vedea ce li se promite, atunci li se va părea că nu au rămas (pe Pământ) decât un ceas dintr-o zi. Iată o vestire!
Și oare cine să fie nimiciți, afară de neamul de nelegiuiți?” [Surat Al-'Ahqaf, 46:35]
Totuși, Profetul Mohammed (Pacea și binecuvântarea lui
Allah fie asupra sa!) se ruga pentru îndrumarea celor care i-au fost
potrivnici, spunând:
„O, Allah! Iartă-l pe poporul meu, pentru că el nu știe!”
(Bukhari)
Profetul (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra
sa!), în această perioadă a opresiunilor suferite din cauza transmiterii
Mesajului Divin oamenilor din Mecca, a căutat un trib care să-l protejeze și
să-l ajute atunci când se prezintă pe el însuși și Misiunea sa oamenilor sau
triburilor care vizitează Mecca, în piețele și marele locuri de întâlnire ale
orașului. S-a întâmplat ca un grup de oameni din orașul Yatrib (cunoscut astăzi
sub numele de Medina – „Orașul Profetului”) să creadă în Mesajul islamului și
să-i ofere Profetului (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!)
angajamentul lor de credință în sprijinirea și apărarea lui, de asemenea, să
ofere protecția averii, onoarei, integrității lui și a celor care-l urmează, în cazul în care Profetul (Pacea și
binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) împreună cu companionii săi (Allah să
fie mulțumit de ei!) ar căuta refugiu în orașul lor, Yatrib. Acest lucru a
coincis cu perioada în care persecuțiile din Mecca au ajuns într-un stadiu
critic și grav, iar liderii tribului Quraiș conspirau să-l ucidă pe Mesagerul
lui Allah (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!). Emigrarea
Profetului (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) la Medina a fost un eveniment de cotitură în istoria islamului,
iar aici a fost construită Moscheea Profetului
și totodată s-a extins și întărit sentimentul de fraternitate în rândul musulmanilor,
punându-se bazele statului musulman sub îndrumarea directă a Profetului (Pacea
și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!).
Trebuie reținut faptul că Profetul Mohammed (Pacea și
binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) și companionii lui (Allah să fie
mulțumit de ei!) nu au vărsat vreodată vreo picătură de sânge ca pedeapsă
pentru anii lungi de persecuție din orașul Mecca, deoarece Profetului (Pacea și
binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) nu i s-a poruncit să lupte, ci, mai
degrabă, să fie răbdător și perseverent. Confruntarea și ostilitățile armate
din partea musulmanilor nu au început până în cel de al doilea an după emigrarea
de la Mecca la Medina, atunci când tribul Quraiș, temându-se pentru dominația
sa, a continuat pe calea persecuției încercarea de împiedicare a transmiterii
Mesajului islamului și aceasta s-a întâmplat
doar atunci când toate căile pașnice de conciliere s-au epuizat.
Deoarece oraşul Medina se afla în drumul caravanelor
comerciale ale tribului Quraiș care mergeau spre Marea Sirie, prima confruntare
a avut loc atunci când Trimisul lui Allah (Pacea și binecuvântarea lui Allah
fie asupra sa!) a oprit caravana comercială condusă de nobilul Abu Sufiyan, din
tribul Quraiș. Profetul (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a
intenționat să impună un fel de sancțiune economică tribului Quraiș pentru a-i
permite să răspândească în pace credința islamică, în mod liber, precum și
pentru a-i compensa pe credincioși pentru proprietățile, bunurile și bogățiile
care le-au fost confiscate de către tribul Quraiș, în Mecca, înaintea emigrării
la Medina. Caravana a scăpat din ambuscadă, dar, după ce au aflat de incident,
liderii tribului Quraiș au pregătit o armată relativ numeroasă și bine echipată
care să-i atace pe musulmani. Astfel, prima bătălie decisivă a avut loc la
Badr, unde armata musulmană formată doar din 313 luptători slab dotați a învins
armata arogantă a celor din tribul Quraiș printr-o înfrângere decisivă și
umilitoare.
Allah Preaînaltul, Cel Suprem, descrie motivele acestei
bătălii și a celor care au urmat:
„Pe aceia care au fost scoși din căminele
lor pe nedrept, pentru că ei au zis: «Domnul nostru este Allah!» Și de nu i-ar
opri Allah pe oameni, pe unii prin alții, ar fi dărâmate chilii, biserici,
sinagogi și moschei în care numele lui Allah este pomenit atât de mult. Allah
îi ajută neîndoielnic aceluia care-L ajută pe El. Allah este Al-Qauiy (Cel Puternic), Al-ʻAzīz (Invincibilul, Cel Atotputernic). ~ Aceștia (sunt) cei care - dacă Noi le dăm putere pe Pământ - împlinesc
rugăciunea (as-salāh), achită dania (az-zakāh), poruncesc ceea ce este drept și opresc de
la ceea ce este neîngăduit. Iar sfârşitul (tuturor lucrurilor) Îi aparține lui Allah.” [Surat Al-Hajj, 22:40-41]
Și Allah Cel Înțelept spune: „Și
ce este cu voi de nu luptați pe Calea lui Allah, și pentru bărbații, femeile și
copiii slabi care zic: «Doamne! Scoate-ne pe noi din cetatea asta cu neam
nelegiuit și dă-ne nouă din partea Ta un ocrotitor și dă-ne nouă din partea Ta
un ajutor!».” [Surat An-Nisa', 4:75]
Și Allah Preaînaltul spune: „Luptați
pe Calea lui Allah împotriva acelora care se luptă cu voi, dar nu începeți voi
lupta, căci Allah nu-i iubește pe cei care încep lupte!” [Surat Al-Baqara, 2:190]
În toate bătăliile pe care le-au purtat și în toate
victoriile pe care Trimisul lui Allah (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie
asupra sa!) și companionii săi (Allah să fie mulțumit de ei!) le-au obținut în
perioada de douăzeci și trei de ani de Misiune profetică în Mecca și apoi la
Medina, au fost ucise doar 375 de persoane. În al nouălea an Hijri (după emigrare),
cunoscut sub numele de „anul delegațiilor”, Profetul (Pacea și binecuvântarea
lui Allah fie asupra sa!) s-a întâlnit cu aproximativ o sută de delegații ale
diferitelor triburi din întreaga Peninsulă Arabică, pentru discuții și
negocieri. Profetul (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) le-a
întâmpinat cu generozitate și noblețe, răspunzând tuturor întrebărilor și
preocupărilor legate de crezul islamic (ʻaqīdah) și de Legislația
islamică (Shariʻah). Majoritatea lor a fost impresionată și convinsă de
chemarea Profetului (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) și a
acceptat islamul. Mesagerul lui Allah (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie
asupra sa!), de asemenea, a trimis scrisori marilor lideri din regiune,
chemându-i la acceptarea Mesajului lui Allah, așa cum va fi menționat în cele
ce urmează.
În timpul vieții Profetului (Pacea și binecuvântarea lui
Allah fie asupra sa!) și imediat după aceea, întreaga Peninsulă Arabică a fost,
pentru prima dată în istorie, unificată sub aceeași lege a egalității și a dreptății
a l şi a religiei Divine. Majoritatea arabilor a acceptat islamul, de bună voie
și în masă, după ascultarea Coranului și văzând exemplul Profetului (Pacea și
binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!), Sunnah (Tradiția profetică) sa
și pe cel al companionilor săi (Allah să fie mulțumit de ei!), cunoscând sistemul islamic, cu excepția câtorva
negociatori din rândul evreilor și creștinilor, cărora li s-a permis să rămână
în credința lor, pe teritoriul statului musulman, stipulându-se în
contract drepturile și obligațiile lor,
precum: plata taxei jizyah în schimbul protecției statului și
neparticiparea lor la serviciul militar. Într-adevăr, această schimbare
revoluționară a fost o realizare miraculoasă, având în vedere și efectul său de
durată în întreaga lume, dar știm că Allah Cel Preaînalt Oferă victoria cui Dorește
El.
Califii cei drept călăuziţi, companionii (Allah să fie
mulțumit de ei!) și predecesorii cei drepți au urmat exemplul Profetului
Mohammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) și după moartea sa,
apărând statul musulman de dușmani, cucerind imperiile tiranice înconjurătoare,
care amenințau existența sa, și au răspândit islamul prin stăruința lor în
credință și activitate misionară, precum și prin calitatea lor morală excelentă.
Acești oameni nu au fost egali ca număr sau echipament militar, pregătire și
competență militară cu oamenii pe care i-au învins, însă vitalitatea credinței
și superioritatea lor morală au cucerit inimile și mințile oamenilor de rând,
înainte de a exista nevoia de a învinge armatele corupte și tiranice, a căror
asuprire a fost de nesuportat de către masele largi ale populației.
Unul dintre noii convertiți (revertiţi) la islam, din
timpul nostru, Bashir Ahmad, a spus reflectând asupra acestei teme:
„Una dintre problemele cele mai enigmatice pentru mine
și una dintre preocupările mele cele mai serioase, înainte de a accepta islamul
și a îmbrățișa acest mod de viață, a fost că noi, creștinii, susținem că islamul
a fost răspândit prin sabie. De aceea, mi-am pus următoarea întrebare: «Dacă
această afirmație este adevărată, de ce atunci putem vedea că și în prezent
mulți oameni, din fiecare colț al lumii, continuă să adere la islam,
îmbrățișând și acceptând acest mod de viață? De ce putem vedea oameni îmbrățișând
islamul, zi de zi, fără nicio o constrângere sau forțați de cineva?»” [Citat
din Dr. Imad-du-Din Khalil: Ce se spune despre islam?, p.295]
Norman A. Daniel spune cu privire la originea
fabricării acestui mit:
„(...)Occidentul a format un canon, mai mult sau mai
puțin invariabil de convingeri despre islam, care a decis, pentru el însuși,
ceea ce a fost islamul... Cel mai important lucru adoptat de Occident... i-a
oferit creștinătății respectul de sine în relația cu o civilizație în mai multe
feluri superioară.” [„Islamul și
Occidentul”, p. 270]
De Lacy O'Leary comentează această falsitate:
„Cu toate acestea, istoria arată clar că legenda
musulmanilor fanatici, măturând prin întreaga lume și forțând acceptarea islamului
cu sabia pentru popoarele cucerite, este unul dintre miturile cele mai
fantastice și absurde pe care istoricii l-au reluat vreodată.” [Islamul la
răscruce de drumuri,
Londra, 1923, p.8]
Dr. Gustav Le Bon afirmă în cartea sa, Civilizația arabilor [p.127-128]:
„Forța nu a fost vreodată un element în răspândirea
învățăturilor coranice, arabii lăsându-i mereu pe cei pe care i-au cucerit
să-și exercite liberi convingerile religioase. Dacă s-a întâmplat ca unele
popoare creștine să îmbrățișeze islamul și să adopte limba arabă ca limbă a lor,
a fost în principal ca urmare a diferitelor tipuri de justiție din partea
învingătorilor arabi cu care nemusulmanii nu au fost obișnuiți. Aceasta s-a
întâmplat, de asemenea, ca urmare a toleranței și a clemenței islamului, care au
fost necunoscute altor religii.” [Citat din Dr.
Imad-du-Din Khalil: „Ce se spune despre islam?” p.314]
De asemenea, el a mai spus: „...primii califi...au
fost remarcabili în felul lor de a trata oamenii din Siria, Egipt, Spania și
orice altă țară pe care au cucerit-o, lăsându-i să practice legile, regulile,
și convingerile lor religioase, impunându-le doar o mică parte din taxa jizyah
în schimbul protecției lor și menținerea păcii între ei. Într-adevăr, aceste
națiuni n-au cunoscut cuceritori mai milostivi și mai toleranți decât arabii.”
În cazul în care islamul ar fi fost răspândit ca o
consecință a războaielor impuse musulmanilor de către dușmanii care amenințau
supraviețuirea lor, a cuceririlor regimurilor opresive și corupte, acest lucru
este unic și necunoscut în istorie, mai ales în comparație cu alte civilizații.
Ceea ce este unic cu privire la cuceririle islamice este că acestea sunt, în
general, eliberatoare de sub opresiune, la fel ca în răspunsurile celebre ale
companionilor Profetului (Allah să fie mulțumit de ei!) pe care le-au dat
împăratului Persiei, atunci când el i-a întrebat ce au adus musulmanii
teritoriilor lui, așa cum a fost menționat în cărțile de istorie:
„Allah ne-a trimis
să luăm cu noi pe oricine dorește dintre sclavii oamenilor, pentru a-L servi și
a-L adora pe Allah, de la un capăt al acestei lumi spre întreaga ei întindere
(pe care islamul o aduce atât pentru această lume, cât și pentru Viața de Apoi)
și de la nedreptatea căilor acestei vieți (a conducătorilor lumești) la
dreptatea islamului.” [Ibn Kathir, „Bidaya
wa Nihaya”]
În contrast direct cu multe exemple de masacre, violuri,
jafuri, și nedreptăți în istorie, menționate în introducere cu privire la
cuceririle islamice timpurii, nu vom găsi asemenea relatări.
În comparație directă cu cele de mai sus, să luăm câteva
pasaje din Sfânta Scriptură și să citim ceea ce consideră evreii și creștinii
cu privire la călăuzirea Sacră și Divină, cu privire la desfășurarea războiului
pe care i-au condus, pe vremuri, la expansiuni și cuceriri.
Citim în Deuteronom:
„Când te vei apropia de o cetate ca să te bați
împotriva ei, s-o îmbii cu pace. ~ Dacă primește pacea și-ţi deschide porțile,
tot poporul care se va afla în ea să-ţi dea bir și să-ţi fie supus. ~ Dacă nu
primește pacea cu tine și vrea să facă război cu tine, atunci s-o împresori. ~
Și după ce Domnul Dumnezeul tău o va da în mâinile tale, să treci prin
ascuţişul sabiei pe toți cei de parte bărbătească. ~ Dar să iei pentru tine
nevestele, copiii, vitele și tot ce va mai fi în cetate, toată prada, și să mănânci
toată prada vrăjmașilor tăi, pe care ţi-i va da în mână Domnul Dumnezeul tău. ~
Așa să faci cu toate cetățile care vor fi foarte departe de tine și care nu fac
parte din cetățile neamurilor acestora. ~ Dar în cetățile popoarelor acestora,
a căror ţară ţi-o dă ca moştenire Domnul Dumnezeul tău, să nu laşi cu viață
nimic care suflă. ~ Ci să nimiceşti cu desăvârşire popoarele acelea, pe htiţi,
pe amoriţi, pe canaaniţi, pe fereziţi, pe heviţi și iebusiţi, cum ţi-a poruncit
Domnul Dumnezeul tău…” [Biblia, Deuteronom 20:10-17]
Despre cucerirea orașului Ierihon și soarta locuitorilor
indigeni citim:
„Poporul a scos strigăte, și preoții au
sunat din trâmbițe. Când a auzit poporul sunetul trâmbiței, a strigat tare, și
zidul s-a prăbușit; poporul s-a suit în cetate, fiecare drept înainte. Au pus
mâna pe cetate ~ și au nimicit-o cu desăvârșire, trecând prin ascuțișul sabiei
tot ce era în cetate, bărbați și femei, copii și bătrâni, până la boi, oi și
măgari.” [Biblia, Iosua,
6:20-21]
În orașele Macheda și Libna, ei au făcut la fel ca și în
Ierihon:
„Iosua a luat Macheda chiar în ziua aceea
și a trecut-o prin ascuțișul sabiei; a nimicit cu desăvârșire pe împărat,
cetatea și pe toți cei ce se aflau în ea; n-a lăsat să scape niciunul, și
împăratului din Macheda i-a făcut cum făcuse împăratului Ierihonului.” [Biblia, Iosua, 10-28]
Citim un pasaj uimitor în Evanghelia lui Matei
despre, o declarație a lui Isus (Pacea fie asupra sa!):
„Să nu credeți că am venit s-aduc pacea pe
Pământ; n-am venit să aduc pacea, ci sabia.” [Biblia, Matei 10:36;
a se vedea şi Luca 22:36]
Ce este această sabie? Cine are autoritatea să o ridice?
Acest lucru nu este clar și este aprig contestat. Poate că va fi ridicată la a
doua venire a lui Isus (Pacea fie asupra sa!).
Până la împăratul Constantin, primii creștini au fost o
minoritate persecutată, aparent angajată la non-violență, așteptând revenirea sa iminentă, iar, ulterior, atunci când
creștinismul trinitarian a devenit religia oficială a statului în epoca de după
Constantin, sabia a fost sudată de stat, iar conducătorii creștini, de-a lungul
istoriei, au condus numeroase războaie și cuceriri în numele religiei.
Principiul creștin de supunere față de oricare autoritate la putere se bazează
pe pretinsa declarație al lui Isus (Pacea fie asupra sa!):
„Dați-i Cezarului ceea ce este al Cezarului.”
Aceasta a fost din
ce în ce mai extinsă de către teologii creștini, pentru a raționaliza și legitima
dreptul Divin al statului și, mai apoi, norma națională și seculară care are la
bază doctrina pauliană, așa cum a fost păstrat în decretul său:
„Oricine să fie supus stăpânirilor celor
mai înalte; căci nu este stăpânire care să nu vină de la Dumnezeu. Și
stăpânirile care sunt, au fost rânduite de Dumnezeu.” [Biblia, Romani, 13:1]
Evenimentele și declarațiile prezentate mai sus vor fi
comparate cu unele dintre îndrumările din Cartea lui Allah, Coranul, și din
Tradiția Profetului Mohammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra
sa!), Sunnah, pentru a oferi mai multe dovezi cu referire la faptul că
într-adevăr islamul este religia păcii, în ciuda faptului că unii musulmani
nesupuși au deformat, prin cuvinte și fapte, imaginea islamului și în ciuda
propagandei veninoase, a dezinformării defăimătoare și ridicole, fabricate și
răspândite de către dușmanii islamului, în cruciada lor împotriva islamului și
a musulmanilor.
Noi nu negăm că unele aberații și nedreptăți au fost
făcute ocazional de către unii musulmani, dar dovezile
istorice sunt dovada noastră, după cum am scris mai sus. Conform acestor
dovezi, ar fi pertinentă menționarea mai multor exemple, atâta timp cât ei
generalizează. Cuceritorii creștini ai Ierusalimului au masacrat toți
locuitorii evrei și musulmani, în timp recucerirea Ierusalimului de către Salāh
Ad-Dīn Al-Ayubi stă ca un exemplu demn de remarcat de mărinimie și
generozitate. De asemenea, putem observa contrastul dintre Andaluzia (Spania
musulmană) și Anatolia (Asia Mică). Creștinii, în timpul Inchiziției
infame, au expulzat musulmanii și evreii
din Spania, i-au tras prin sabie sau i-au obligat să se convertească la
creștinism, o paradigmă a tratamentului la care erau supuși musulmanii sub
conducerea creștină. În aceeași epocă, atunci când musulmanii au ocupat cea mai
mare parte a pământurilor deținute de turci, azi Turcia, au fost mult mai toleranți
și ca o dovadă, până în ziua de astăzi, Scaunul Bisericii Ortodoxe este la
Istanbul (cucerirea Constantinopolului).
Ilustrul orientalist sir Thomas Arnold respinge propaganda
defăimătoare la adresa islamului, spunând:
„(...) noi nu am auzit nimic despre vreo încercare organizată
de forțare a acceptării islamului privind populația nemusulmană sau de vreo
persecuție sistematică destinată eradicării religiei creștine. În cazul în care
califii ar fi ales să adopte alt curs al acțiunilor, puteau să spulbere
creștinismul, la fel de ușor cum au izgonit Ferdinand și Isabella islamul din
Spania, sau cum a interzis Ludovic al
XIV-lea protestantismul în Franța, sau că evreii au fost ținuți în afara
Angliei timp de 350 de ani. Bisericile din Asia au întrerupt orice fel de
comunicare cu restul lumii creștine, în interiorul
căreia nu se găsea nimeni care să ridice un deget pentru religia lor,
considerată a fi eretică. Deci, supraviețuirea acestor Biserici până în zilele
noastre este ea însăși o dovadă puternică a atitudinii tolerante, generale, a
guvernelor mahamedane în relația cu ei.” [Sir Thomas W. Arnold: „Propovăduind islamul, o istorie a răspândirii
credinței musulmane”, Londra, 1896, p. 80]
Realitatea nefericită a istoriei este că tendințele
istorice europene, mai mult decât cele islamice, au ajuns să domine lumea și că
reacțiile împotriva neîncetatelor războaie religioase dintre sectele creștine
ale Europei au creat patul germinativ pentru nașterea secularismului,
umanismului, naționalismului, ateismului european modern și vedem că aceste
tendințe sunt rădăcinile calamității politice și socio-economice majore, care
tulbură lumea în această zi.
~ extras din cartea: "Islamul este religia păcii" de dr. `Abd Ar-Rahman bin Al-Karim Ash-Sheha ~
http://islamhouse.com/ro/books/430791/
~ extras din cartea: "Islamul este religia păcii" de dr. `Abd Ar-Rahman bin Al-Karim Ash-Sheha ~
http://islamhouse.com/ro/books/430791/
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu